Insectar
Între gări
Era pe vremea când în Gara de Nord te împiedicai la tot pasul de kioskuri ce vindeau cărţi. După valul de ziare, lumea redescoperea cartea. Mă înarmasem cu două exemplare subţiri, de format mare, pentru a-mi trece timpul pe tren. Nu încăpeam în maşina unor rubedenii, spre ţinta comună, la ţară, unde progeniturile erau stocate pe vacanţă. Drumul cu trenul presupunea o schimbare, într-un oraş, pentru a lua mai departe o cursă locală. În anii anteriori, personalul ăsta era mereu supraaglomerat. Până la o gară intermediară, unde se golea practic, simultan, coborînd şi gradul mediu de pigmentare epidermică a călătorilor cu multe unităţi, oricare ar fi fost astea.
De data asta trenul era la fel de aglomerat, dar prea puţin colorat. Nici gând să pot citi, strivit între egalii mei si geamul vagonului. După mai puţin de 17 minute de la plecare am izolat o vietate între indivizii care se înghesuiau conştiincios. Nu numai că nu am ceea ce se numeşte, îndeobşte, un gen al meu, ca dovadă că-mi plac simultan Sandra Bullock si Daryl Hannah. Vietatea era versiunea în mic, dacă aşa ceva mai poate avea sens, a mignonei actriţe Mariana Buruiană, de care încă mai eram în secret îndrăgostit. To love deeply in one direction makes us loving more in all the others, scrie acum pe frontispiciul sitului meu personal, atunci încă bâjbâiam, departe de claritatea ideii măscute într-un inteligent cap de femeie, al cărui nume l-am uitat. Nu numai că era şi mai mignonă, dacă expresia ar fi acceptabilă, dar dimensiunea somatică sugera o concentrare de atribute. Antebraţele ce ieşeau din mânecile trei sferturi ale unei jachete tricotate erau de grosimea celor ale unui băieţel de 9 ani mai pirpiriu, iar pilozitatea bogată le sporea atracţia şi impresia de incasabilitate. Degetele erau pline de un asortiment cum nu se poate mai divers de ineluşe de argint, asortate cu milioane de brelocuri minaturale care-i atârnau de peste tot. Rafinament e un cuvânt vulgar şi neexpresiv faţă de aerul ce-l degaja vietatea, şi dacă ar fi să compar, şcolăreşte, impresia ce-o producea oricărui pământean normal cu acutele unei soprane, atunci vocea celebrei Ima Sumak, cea întinsă pe trei octave, s-ar fi oprit la timbrul de contraaltă.
La faţă semăna revoltător cu actriţa, până la identitatea culorii eméraude glacial a ochilor. Atâta doar, ochii vietăţii te îndemnau, irezistibil, să plonjezi în gheaţa lor arzătoare, pentru a căuta alte tărâmuri. Mi-a picat atunci o fisă mare, cât o piatră de moară: exact ochii ăştia îi imaginasem, cu aproximativ un an înainte, pentru personajul insolit al fiicei Căpcăunului Ceapraz, dintr-o feerie de care sunt mândru şi acum, când povestesc, şi când au şi trecut 160 de milioane de ani, şi verdele ochilor vietăţii şi-a convertit clorifila corosivă în ţiţei negru ca Negrul Pământului, alt element de poveste, din altă viaţă. Sub presiunea a de miliarde de ori şaisprezece tone, cântate de atâtea voci country.
Prezenţa vietăţii era o insultă sfruntată adusă de humorul îngerului meu păzitor, înţeles nu odată cu drakku, să-mi ofere tentaţii demne de sfântul Anton. I-am răspuns cu insolenţă nemernicului de înger, scoţând din adâncurile trupurilor presate ambele cărţi, am simulat o ezitare, apoi i-am întins cele 100 de poeme ale Blandianei. În ediţie bilingvă. Iar eu m-am întors ostentativ cu spatele la vietate şi am deschis Oul pătrat al lui Saki, smuls în Gara de Nord tarabelor scârboase ca pe comoara din Sierra Madre. Nu ştiam scurtele istorii şi m-am lăsat să râd ca prostu, în înghesuiala aia, după fiecare, tot la 2-3 minute, cât dura lectura.
Peste juma de oră vietatea mi-a înapoiat volumaşul Blandianei. N-o să-mi luaţi în nume
De rău, domnilor preşedinţi, dacă o să spun că faţa, oricum chinuită de înghesuială, a vietăţii, căpătase urme vagi de transfigurare. Niciodată în viaţa mea n-am savurat o carte în asemenea condiţii, a deschis vietatea dialogul. La vârsta mea ştii mai bine cât de savuros e confortul de-a mai fi dezvirginat pe încă o parte, d'apăi la ăi 23 ai dumneavoastră, am răspuns şi dialogul s-a legat. Mă îndrăgosteam pe clipă ce trecea şi-mi exprima sentimentele copilăreşte, mai bine zis băieţeşte, în sensul că limbajul îmi devenea cu fiecare frază mai plastic, dar mai colţuros. Exact ăsta fu cuvântul prin care vietatea îmi comunică impresia ei despre limbajul meu, făr-a mai sublinia că nu-l mai întâlnise în cale, cum mama drakkului făcusem de-i ghicisem vârsta? Iac'aşa. Nu m-am demis totuşi să recunosc că începeam să văz enorm si să simţ monstruos, la un nivel faţă de care naratorul caragialesc, care pusese odată în circulaţie sintagma asta genială, naratorul acela ar fi făcut figură de flegmatic britanic.
Jumatate din pasagerii trenului s-au descărcat exact la staţia cu pricina, în ciuda lipsei de culoare, am intrat, pe rând, în compartiment, discuţia s-a diluat, prin implicarea băştinaşilor, a luat-o cătinel către banalul meandrelor de luncă, după repezişurile îmbulbonate din epoca înghesuielii pe culoar. Înghesuială abil manipulată, încât în ultimele 13 minute să-mi permită un contact longitudinal cu trupuşorul sârmos, ale cărui vibraţii începuseră a-mi da moarte cu zâmbet.
A venit, ca-ntr-o nuvelă a scriitorului meu preferat, momentul în care trenul oprea pentru un scurt minut în staţia unde domnişoara… Buruiană (sic!) avea să coboare. Trec peste moment, nici azi nu înţeleg ce idee cretină m-a făcut să-mi reiau sub control toate antenele întinse, pe care arcuşul afinităţii cânta arpegii păgâne, iconoclaste. O să înlocuiesc relatarea coborîşului vietăţii din tren cu un exerciţiu de memorie:
Staţia unde unul din cei doi călători, care aveau să-şi spună ceva esenţial, urma să coboare, se apropia din ce în ce.
Să trăieşti o eternitate meritată, acolo sus, bătrâne Leonidas!
Asta ar fi partea de abjecţie a poveştii.
Acum vine, pe dos decât la domnul Salinger, partea de tandreţe.
Am coborît şi eu, în oraşul unde schimbam personalul, pentru o cursă locală, am dibuit-o prin gară, m-am urcat relaxat, departe de lumea dezlănţuită din creierul meu, m-am aşezat la geam şi am început să citesc cele 100 de poeme ale Blandianei, în ediţie bilingvă, recuperând, discret, respiraţia vietăţii, absorbită pe suprafaţa de cărbune activ a paginilor. Când uşa vagonului gol ce-şi aştepta ora plecării se deschise exploziv. Irumpse, zâmbind victorios, soţia mea: Am călătorit inconfortabil până acum şi i-am convins să ne înghesuim puţin, să ne simţim omeneşte, hai, lasă trenul.
Era pe vremea când în Gara de Nord te împiedicai la tot pasul de kioskuri ce vindeau cărţi. După valul de ziare, lumea redescoperea cartea. Mă înarmasem cu două exemplare subţiri, de format mare, pentru a-mi trece timpul pe tren. Nu încăpeam în maşina unor rubedenii, spre ţinta comună, la ţară, unde progeniturile erau stocate pe vacanţă. Drumul cu trenul presupunea o schimbare, într-un oraş, pentru a lua mai departe o cursă locală. În anii anteriori, personalul ăsta era mereu supraaglomerat. Până la o gară intermediară, unde se golea practic, simultan, coborînd şi gradul mediu de pigmentare epidermică a călătorilor cu multe unităţi, oricare ar fi fost astea.
De data asta trenul era la fel de aglomerat, dar prea puţin colorat. Nici gând să pot citi, strivit între egalii mei si geamul vagonului. După mai puţin de 17 minute de la plecare am izolat o vietate între indivizii care se înghesuiau conştiincios. Nu numai că nu am ceea ce se numeşte, îndeobşte, un gen al meu, ca dovadă că-mi plac simultan Sandra Bullock si Daryl Hannah. Vietatea era versiunea în mic, dacă aşa ceva mai poate avea sens, a mignonei actriţe Mariana Buruiană, de care încă mai eram în secret îndrăgostit. To love deeply in one direction makes us loving more in all the others, scrie acum pe frontispiciul sitului meu personal, atunci încă bâjbâiam, departe de claritatea ideii măscute într-un inteligent cap de femeie, al cărui nume l-am uitat. Nu numai că era şi mai mignonă, dacă expresia ar fi acceptabilă, dar dimensiunea somatică sugera o concentrare de atribute. Antebraţele ce ieşeau din mânecile trei sferturi ale unei jachete tricotate erau de grosimea celor ale unui băieţel de 9 ani mai pirpiriu, iar pilozitatea bogată le sporea atracţia şi impresia de incasabilitate. Degetele erau pline de un asortiment cum nu se poate mai divers de ineluşe de argint, asortate cu milioane de brelocuri minaturale care-i atârnau de peste tot. Rafinament e un cuvânt vulgar şi neexpresiv faţă de aerul ce-l degaja vietatea, şi dacă ar fi să compar, şcolăreşte, impresia ce-o producea oricărui pământean normal cu acutele unei soprane, atunci vocea celebrei Ima Sumak, cea întinsă pe trei octave, s-ar fi oprit la timbrul de contraaltă.
La faţă semăna revoltător cu actriţa, până la identitatea culorii eméraude glacial a ochilor. Atâta doar, ochii vietăţii te îndemnau, irezistibil, să plonjezi în gheaţa lor arzătoare, pentru a căuta alte tărâmuri. Mi-a picat atunci o fisă mare, cât o piatră de moară: exact ochii ăştia îi imaginasem, cu aproximativ un an înainte, pentru personajul insolit al fiicei Căpcăunului Ceapraz, dintr-o feerie de care sunt mândru şi acum, când povestesc, şi când au şi trecut 160 de milioane de ani, şi verdele ochilor vietăţii şi-a convertit clorifila corosivă în ţiţei negru ca Negrul Pământului, alt element de poveste, din altă viaţă. Sub presiunea a de miliarde de ori şaisprezece tone, cântate de atâtea voci country.
Prezenţa vietăţii era o insultă sfruntată adusă de humorul îngerului meu păzitor, înţeles nu odată cu drakku, să-mi ofere tentaţii demne de sfântul Anton. I-am răspuns cu insolenţă nemernicului de înger, scoţând din adâncurile trupurilor presate ambele cărţi, am simulat o ezitare, apoi i-am întins cele 100 de poeme ale Blandianei. În ediţie bilingvă. Iar eu m-am întors ostentativ cu spatele la vietate şi am deschis Oul pătrat al lui Saki, smuls în Gara de Nord tarabelor scârboase ca pe comoara din Sierra Madre. Nu ştiam scurtele istorii şi m-am lăsat să râd ca prostu, în înghesuiala aia, după fiecare, tot la 2-3 minute, cât dura lectura.
Peste juma de oră vietatea mi-a înapoiat volumaşul Blandianei. N-o să-mi luaţi în nume
De rău, domnilor preşedinţi, dacă o să spun că faţa, oricum chinuită de înghesuială, a vietăţii, căpătase urme vagi de transfigurare. Niciodată în viaţa mea n-am savurat o carte în asemenea condiţii, a deschis vietatea dialogul. La vârsta mea ştii mai bine cât de savuros e confortul de-a mai fi dezvirginat pe încă o parte, d'apăi la ăi 23 ai dumneavoastră, am răspuns şi dialogul s-a legat. Mă îndrăgosteam pe clipă ce trecea şi-mi exprima sentimentele copilăreşte, mai bine zis băieţeşte, în sensul că limbajul îmi devenea cu fiecare frază mai plastic, dar mai colţuros. Exact ăsta fu cuvântul prin care vietatea îmi comunică impresia ei despre limbajul meu, făr-a mai sublinia că nu-l mai întâlnise în cale, cum mama drakkului făcusem de-i ghicisem vârsta? Iac'aşa. Nu m-am demis totuşi să recunosc că începeam să văz enorm si să simţ monstruos, la un nivel faţă de care naratorul caragialesc, care pusese odată în circulaţie sintagma asta genială, naratorul acela ar fi făcut figură de flegmatic britanic.
Jumatate din pasagerii trenului s-au descărcat exact la staţia cu pricina, în ciuda lipsei de culoare, am intrat, pe rând, în compartiment, discuţia s-a diluat, prin implicarea băştinaşilor, a luat-o cătinel către banalul meandrelor de luncă, după repezişurile îmbulbonate din epoca înghesuielii pe culoar. Înghesuială abil manipulată, încât în ultimele 13 minute să-mi permită un contact longitudinal cu trupuşorul sârmos, ale cărui vibraţii începuseră a-mi da moarte cu zâmbet.
A venit, ca-ntr-o nuvelă a scriitorului meu preferat, momentul în care trenul oprea pentru un scurt minut în staţia unde domnişoara… Buruiană (sic!) avea să coboare. Trec peste moment, nici azi nu înţeleg ce idee cretină m-a făcut să-mi reiau sub control toate antenele întinse, pe care arcuşul afinităţii cânta arpegii păgâne, iconoclaste. O să înlocuiesc relatarea coborîşului vietăţii din tren cu un exerciţiu de memorie:
Staţia unde unul din cei doi călători, care aveau să-şi spună ceva esenţial, urma să coboare, se apropia din ce în ce.
Să trăieşti o eternitate meritată, acolo sus, bătrâne Leonidas!
Asta ar fi partea de abjecţie a poveştii.
Acum vine, pe dos decât la domnul Salinger, partea de tandreţe.
Am coborît şi eu, în oraşul unde schimbam personalul, pentru o cursă locală, am dibuit-o prin gară, m-am urcat relaxat, departe de lumea dezlănţuită din creierul meu, m-am aşezat la geam şi am început să citesc cele 100 de poeme ale Blandianei, în ediţie bilingvă, recuperând, discret, respiraţia vietăţii, absorbită pe suprafaţa de cărbune activ a paginilor. Când uşa vagonului gol ce-şi aştepta ora plecării se deschise exploziv. Irumpse, zâmbind victorios, soţia mea: Am călătorit inconfortabil până acum şi i-am convins să ne înghesuim puţin, să ne simţim omeneşte, hai, lasă trenul.
Era pe vremea când în Gara de Nord te împiedicai la tot pasul de kioskuri ce vindeau cărţi. După valul de ziare, lumea redescoperea cartea. Mă înarmasem cu două exemplare subţiri, de format mare, pentru a-mi trece timpul pe tren. Nu încăpeam în maşina unor rubedenii, spre ţinta comună, la ţară, unde progeniturile erau stocate pe vacanţă. Drumul cu trenul presupunea o schimbare, într-un oraş, pentru a lua mai departe o cursă locală. În anii anteriori, personalul ăsta era mereu supraaglomerat. Până la o gară intermediară, unde se golea practic, simultan, coborînd şi gradul mediu de pigmentare epidermică a călătorilor cu multe unităţi, oricare ar fi fost astea.