Confidentze

Ce nu aş mai face acum dacă aş avea treizeci de ani...?

Recunosc cinstit că nu am citit cartea, la vremea cînd citeam Balzac, pe la 18 ani, eram complet indiferentă faţă de o vârstă care îmi părea atât de îndepărtată încât părea improbabilă... acum, spre 50 de ani, este mult prea târziu să o citesc...

Ar fi rămas chiar vârsta de treizeci de ani, poate cea mai potrivită pentru această lectură numai că la 30 de ani am fost cel mai departe de spiritul care, normal, ar trebui să impregneze această vârstă. Vârsta aceasta minunată, când eşti încă extrem de tânără şi totuşi ai cîţiva ani de maturitate, când se împleteşte benefic tinereţea cu împlinirea, a fost răscrucea unde, fără îndoială, am greşit drumul... sau uşa.

La treizeci de ani laşi în urmă inconştienţa tinereţii dintâi, cea pură şi fără griji dar o abandonezi ca pe o haină veche prea mult purtată, regretul este doar teoretic pentru că noua vârstă are magia ei iar trecerea este dorită poate chiar aşteptetă.

Ce lăsam eu în urmă...? Lăsam în umbra primei mele tinereţi o iubire, o iubire mare, complet nefericită, pe care o oprisem eu, din hotărîrea mea, dar cu influenţa totală a familei, influenţă izvărîtă din iubire şi preocupare dar complet greşită. Azi femeia care sunt nu îşi mai explică decât teoretic ce s-a întâmplat, deşi mă simt încă de 20 de ani, această femeie de 20 de ani nu îşi mai aduce aminte despre cea de atunci decât din poze, nu unele reale ci amintirile mele pietrificate în nişte imagini despre mine. . Pe de o parte iubirea mea de la 20 de ani, absolut minunată rămasă în aceeaşi stare de ideal, pe de altă parte o viaţă de fiecare zi, cu probleme reale în care, aproape fără să îmi dau seama, mă îngropasem până la uitarea de sine.

Mă măritasem în câteva luni cu un băiat care îmi plăcea pentru că, aparent, îndeplinea toate cerinţele familiei, nimic din răzvrătitul frumos şi blond cu pantaloni kaki şi poza lui „Che” pe perete. Un băiat serios care vroia familie şi care părea întruchiparea resposabilităţii.

Am renunţat la idealul „iubire” pentru idealul care îmi fusese insuflat de familie riguros, pe nesimţite, fără nici o umbră de autoritate inutilă. Am lăsat sfâşiată, dar sigur inconştientă de gravitatea gesturilor, iubirea şi am ales căsătoria... Ar fi putut să pară că, fiind o decizie atât de radicală, era şi una responsabilă, numai că lucrurile nu stăteau aşa, decizia am luat-o cât se poate de inconştientă ghidată de impulsuri şi borne ale educaţiei şi poate niciodată în viaţa mea nu am fost mai puţin conştientă de ceea ce făceam ca atunci.

Ştiam că trebuie să am o familei şi cu modelele mele în minte mi s-a părut că găsisem drumul meu, o vreme a funcţionat. Cam până la treizeci de ani. Ce faci atunci când totul se prăbuşeşte dar nu se văd ziduri surpate, ruine sau moloz? Cum poţi afla că starea continuă de nervozitate şi răul, uneori fizic, dar de atâtea ori doar psihic, nu se datorează stresului sau problemelor vieţii cotidiene ci sunt expresia unei nefericiri interioare profunde, de care nu eram conştientă.

Cum puteam spune că eram nefericită când aparent totul mergea perfect: o familie drăguţă cu un soţ atent şi muncitor, un copil frumos şi cuminte, aveam tot ceea ce se putea avea pe atunci, sigur erau timpuri extrem de grele dar ne făcusem o bandă veselă şi ne distram făceam excursii, râdeam până la epuizare, parcă ca să uităm de răul din afară. Eram toţi apăsaţi de timpurile pe care le trăiam şi fără îndoială că ele îşi puneau amprenta pe starea noastră de spirit, dar la mine era altceva.

La câţiva ani, nu foarte mulţi de la acei 30, am găsit un text de-al meu, pe atunci scriam de mînă aşa că era evident că textul fusese scris de mine, altfel nu l-aş fi recunoscut, plină de durere îmi strigam nefericirea în fiecare cuvânt, nu îmi aduceam aminte să îl fi scris şi când l-am citit a fost ca şi când mi-ar fi venit un mesaj într-o sticlă de la cineva necunsocut, necunoscutul care îmi scria eram eu.

Dar nu m-am trezit. Am continuat acelaşi stil de viaţă, adâncindu-mă în cât mai multe treburi, crezând că dacă părea că am controlul vieţii mele, îl chiar aveam.

Deznodământul a fost dureros: un divorţ, o stare de sfâşiere pe care încă nu reuşeam să mi-o explic: între vechea iubire pierdută care nu îmi dădea pace deşi o îngropasem sub tone de uitare forţată şi noua viaţă, la fel de pierdută şi ea, mă învârteam ameţită, nesigură, dezolată, singură cu un copil de crescut şi cu totul explodat în aer.

Ce nu aş mai face acum dacă aş avea treizeci de ani...? Cred ca pentru mine întrebarea nu e bine pusă... mai corect ar fi: ce aş face dacă...

Dacă aş avea acum acei 30 de ani aş alege, nu ştiu ce aş alege pentru că acum gândesc atât de altfel dar e sigur că aş face o algere hotărîtă, de care m-aş ţine: poate să plec după vechea iubire, să plec pur şi simplu după ceva ce putea fi perfect până la capăt dar, la fel de bine, aş putea alege familia mea, copilul, soţul meu pe care m-aş fi străduit să îl iubesc şi să îl fac fericit, să mă fac fericită alături de ei doi... dar e sigur că nu aş mai trăi anii aceia de coşmar, duşi parcă într-un coridor de trecere, mi-aş trăi până la capăt alegerea, mi-aş trăi-o cu bucuria de a fi ales ceva bun pentru mine.

Sigur rămân de imaginat variantele posibile de viitor, ce ar fi fost dacă... Nu cred că mai este important jocul acesta, pentru că acum, spre 50 de ani, sunt tot o fată de 20, dar care şi-a găsit drumul ei, drumul acela, unicul, care te poate face fericit şi împlinit, dovadă că niciodată nu e prea târziu că indiferent cât de tare te împotmoleşti sau rătăceşti poţi să revii şi nu oricum ci ca un invingător, e poate cel mai mare cadou a vieţii care face ca niciodată, înainte de clipa finală, să nu fie prea târziu. Şi paradoxul stă tocmai în faptul că dacă aş fi gândit aşa la treizeci de ani nu e sigur că aş mai fi fost aici.

Poate că nu a fost până la urmă o greşeală ci chiar drumul meu, un drum mai obscur şi chinuit până la un punct, un soi de pregătire sau iniţiere...

Nu voi şti niciodată.

Dar un regret am, unul imposibil de recuperat: mi-e dor de iubirea aceea mistuitoare de la 20 de ani, nu de bărbatul pe care l-am iubit ci de iubirea în sine ca stare egoist personală.  


azur