Confidentze
AZZURO
O veche vorbă spune că aşa cum va fi vremea de Florii, aşa va fi şi de Paşte. Atâta că nu - mi amintesc exact dacă e o vorbă din spaţiul ortodox, sau cel apusean. Căci, dacă ar fi să fie din ambele, atunci ar trebui să fie aceeaşi vreme trei duminici consecutive, ceea ce e deja mult mai puţin probabil. Asta mă face să realizez, cu o uşoară uimire, că şirul celor trei duminici începe cu Floriile lor şi se sfârşeşte cu Paştele nostru. Dar ce - i aia “nostru” ? Şiiţii şi sunniţii, deşi diferenţa conceptuală dintre ei e mult mai mare decât între ortodocşi şi catolici/protestanţi, despărţiţi doar de acel “filioque”, sărbătoresc Bairamul ce urmează Ramadanului la aceeaşi dată, cu toate că unii nu - l recunosc pe Mahomed. Dar să revin la cele trei duminici. Dacă Duminica Tomii ar fi la fel de populară (nu am spus “importantă”, căci oamenii Bisericii îi vor demonstra imediat importanţa), atunci şirul duminicilor sărbătoreşti ar urca la patru. Aşa, cu trei duminici, e mai multă simetrie. Şi iată că, de fapt, cea mai interesantă devine cea de la mijloc, în care pentru unii Iisus abia intră în Yerushalayim, iar pentru ceilalţi deja învie. Ne - am obişnuit aşa de tare cu diferenţa asta luată ca un dat, încât nici măcar albastrul ăsta discret plumburiu, al unei dupăamieze de Paşte, oarecum ploioase, atât de diferit de soarele triumfător de acum o săptămână, nu pare de ajuns pentru a - ţi oferi reperul unei detaşări suficiente pentru a recupera uimirea metafizică cu care ar trebui să ne întrebăm, poate, în fiecare primăvară, dacă trăim în două universuri paralele, despărţite irecuperabil de o săptămână, sau, Dumnezeu să ne ierte pentru eventala blasfemie, dacă e vorba de acelaşi Iisus. Privirea mea nesigură încearcă să scormonească dincolo de orizontul spălăcit, dincolo de ecranul celui mai impersonal albastru (culoarea ochilor celor care pleacă, Emmanuel…), urmărind speranţa găsirii unui răspuns. Ce culoare ar avea mediul de dincolo, dacă ar adăposti măcar unul (sau două) din nenumăratele răspunsuri posibile?
Acelaşi geam oferă, cam trei sferturi de an, perspectiva unui apus în culori mereu triumfătoare. Între timp, scriind, ecranul geamului s - a făcut negru. Spectacolul norilor incendiaţi de razele aruncate de Soare în urma sa, ca nişte săgeţi de part, e, de fiecare dată, atât de fascinant încât rareori ai timp să - ţi pui întrebări. Oare am putea înţelege rostul acestei diferenţe la urma urmelor absurde, dacă am pricepe de ce spectacolul colorat şi discret agresiv al apusului tinde să ne inhibe capacitatea de a pune şi de a ne pune întrebări? Încerc să privesc la fel de sfredelitor prin ecranul negru, căruia cele câteva lumini electrice anemice nu - i dau nici profunzime, nici aer de orizont, incapabil să şterg din memorie impresia ambiguă a unui cer albastru obosit, care nu prea seamănă a Paşte.
Gândurile de mai sus fură născute de ambiguitatea acelei dupăamieze de Paşte. Lunea ce tocmai trecu, pe toate meridianele răsună întrebarea rituală ce dosebeşte noaptea asta de toate celelalte? Pe fondul cozvârtei de miel sacrificat kosher, preparat cu ierburi amare. Perifrazând, să observăm că ce deosebeşte anul de graţie 2007 de cei mai mulţi din toţi ceilalţi din ultimii aproape 2000, e o triplă şi rarissimă sincronizare, între Paştele creştinilor apuseni, fie ei catolici sau protestanţi, din diferite ramuri, al celor Răsăriteni şi Pesăhul evreiesc. E adevărat că sărbătoarea creştină se trage din evenimente întâmplate de Pesăh, dar calendarul evreiesc are o structură complexă, nu de tot lunară, dar esenţial lunară, astfel că 14 Nissan pică, în calendarul gregorian, cel mai adecvat astronomic, la date diferite. Luni seara a început Pesăhul, cânt tot evreul mănâncă 8 zile matza, căreia noi îi zicem ambiguu pască, azima nedospită, iar pentru creştini fu prima zi din Săptămâna Mare, sau a patimilor, după Florii, ultima şi cea mai riguroasă a celui mai lung post annual.
Ieşirea din Egipt şi din sclavie a poporului lui Moshe, sau Moise se sărbătoreşte anul ăsta cam deodată cu intrarea lui Yeshua Ha Nozri, sau Iisus, cel care este Christos, iar către sfârşitul celei mai importante sărbători a primilor urmaşi ai lui Abraham/Îbrahîm toată creştinătatea, aproape un pământean din 3, comemorează aproape simultan învierea celui ce-şi luase asupră-şi păcatele de până atunci ale lumii.
Fu bine, fu rău? Uneori ştergerea de datorii salvează o lucrare omenească de ştrangulare şi-i dă o a doua şansă, alteori abia încurajează şi perpetuează ineficienţa. Socotelile entităţii ce-o numim Dumnezeu sunt cu adevărat de nepătruns. În ziua Învierii nimic n-ar fi mai nepotrivit decât să-l cităm pe acel oceanolog evreu rus din Sankt Petersburg, matematician ca formaţie, care conchidea că Dumnezeu conduce lumea prin intermediul legilor fizice. Noaptea asta ne e dată să ne întrebăm, odată cu fraţii noştri evrei, prin ce se deosebeşte ea de toate celelalte. Săptămâna viitoare, poate tocmai deoarece o cunoaştem ca cea luminată, va fi timpul să ne amintim gândul oceanologului matematrician evreu rus.
Fie-mi permisă o deloc nesemnificativă derogare de la ritualul tradiţional. Începând de la miezul nopţii dintre sâmbăta de azi şi duminica de mâine, creştinii, adică aproape un pământean din trei, se salută cu vestea Christos a înviat! Cea mai potrivită încheiere a gândurolor de azi, pe marginea gândurilor de acum câţiva ani, e Christos va învia!
Aurelian Minu-Tudoran
Acelaşi geam oferă, cam trei sferturi de an, perspectiva unui apus în culori mereu triumfătoare. Între timp, scriind, ecranul geamului s - a făcut negru. Spectacolul norilor incendiaţi de razele aruncate de Soare în urma sa, ca nişte săgeţi de part, e, de fiecare dată, atât de fascinant încât rareori ai timp să - ţi pui întrebări. Oare am putea înţelege rostul acestei diferenţe la urma urmelor absurde, dacă am pricepe de ce spectacolul colorat şi discret agresiv al apusului tinde să ne inhibe capacitatea de a pune şi de a ne pune întrebări? Încerc să privesc la fel de sfredelitor prin ecranul negru, căruia cele câteva lumini electrice anemice nu - i dau nici profunzime, nici aer de orizont, incapabil să şterg din memorie impresia ambiguă a unui cer albastru obosit, care nu prea seamănă a Paşte.
Gândurile de mai sus fură născute de ambiguitatea acelei dupăamieze de Paşte. Lunea ce tocmai trecu, pe toate meridianele răsună întrebarea rituală ce dosebeşte noaptea asta de toate celelalte? Pe fondul cozvârtei de miel sacrificat kosher, preparat cu ierburi amare. Perifrazând, să observăm că ce deosebeşte anul de graţie 2007 de cei mai mulţi din toţi ceilalţi din ultimii aproape 2000, e o triplă şi rarissimă sincronizare, între Paştele creştinilor apuseni, fie ei catolici sau protestanţi, din diferite ramuri, al celor Răsăriteni şi Pesăhul evreiesc. E adevărat că sărbătoarea creştină se trage din evenimente întâmplate de Pesăh, dar calendarul evreiesc are o structură complexă, nu de tot lunară, dar esenţial lunară, astfel că 14 Nissan pică, în calendarul gregorian, cel mai adecvat astronomic, la date diferite. Luni seara a început Pesăhul, cânt tot evreul mănâncă 8 zile matza, căreia noi îi zicem ambiguu pască, azima nedospită, iar pentru creştini fu prima zi din Săptămâna Mare, sau a patimilor, după Florii, ultima şi cea mai riguroasă a celui mai lung post annual.
Ieşirea din Egipt şi din sclavie a poporului lui Moshe, sau Moise se sărbătoreşte anul ăsta cam deodată cu intrarea lui Yeshua Ha Nozri, sau Iisus, cel care este Christos, iar către sfârşitul celei mai importante sărbători a primilor urmaşi ai lui Abraham/Îbrahîm toată creştinătatea, aproape un pământean din 3, comemorează aproape simultan învierea celui ce-şi luase asupră-şi păcatele de până atunci ale lumii.
Fu bine, fu rău? Uneori ştergerea de datorii salvează o lucrare omenească de ştrangulare şi-i dă o a doua şansă, alteori abia încurajează şi perpetuează ineficienţa. Socotelile entităţii ce-o numim Dumnezeu sunt cu adevărat de nepătruns. În ziua Învierii nimic n-ar fi mai nepotrivit decât să-l cităm pe acel oceanolog evreu rus din Sankt Petersburg, matematician ca formaţie, care conchidea că Dumnezeu conduce lumea prin intermediul legilor fizice. Noaptea asta ne e dată să ne întrebăm, odată cu fraţii noştri evrei, prin ce se deosebeşte ea de toate celelalte. Săptămâna viitoare, poate tocmai deoarece o cunoaştem ca cea luminată, va fi timpul să ne amintim gândul oceanologului matematrician evreu rus.
Fie-mi permisă o deloc nesemnificativă derogare de la ritualul tradiţional. Începând de la miezul nopţii dintre sâmbăta de azi şi duminica de mâine, creştinii, adică aproape un pământean din trei, se salută cu vestea Christos a înviat! Cea mai potrivită încheiere a gândurolor de azi, pe marginea gândurilor de acum câţiva ani, e Christos va învia!
Aurelian Minu-Tudoran