Confidentze

Confidentze. Imi place. E o idee buna.

Experienta mea de viata m-a dus la concluzia ca nu toate lucrurile trebuie spuse, si nu toate lucrurile pot fi spuse.

Dar cu cit trece timpul, aceste lucruri care nu trebuie sau nu pot fi spuse se aduna, creeaza frustrari si, daca nu deschizi fereastra sa intre aer proaspat, se prabusesc sub propria greutate si te amarasc ca pelinul.

Eu resimt acut asta pentru ca, desi majoritatea oamenilor isi au sediul gindurilor si trairilor in cap, la mine se acumuleaza undeva in cavitatea toracica si plexul solar. Asa ca, acum ca ati aparut voi, o sa incep sa descarc in curtea voastra din aceasta gramada de buruieni amare si poate reusesc apoi sa pun in loc ierburi parfumate.

Confidentza mea e despre un popa si o biserica.

Nu are legatura cu ce cred eu, ci cu ceea ce inghitim cu lingurita inca de mici in cadrul sistemului educational care “se chinuie sa scoata om din tine” de cind te nasti si pina mori.

Asadar...

Eram copil. Sa fi avut vreo sapte, opt ani. Bunica m-a dus la biserica, la denii, si m-a sfatuit intelept sa vorbesc frumos, sa ma port cumsecade si sa spun “sarut-mina parinte”. M-am revoltat instantaneu, cum m-am revoltat mai apoi de fiecare data cind mi se impunea un comportament pe care nu-l acceptam valid numai pentru ca asa zicea cineva sau “asa e obiceiul”. Nu am spus nimic, nici macar sarut mina parinte, pentru ca am avut grija sa ma sui in cel mai inalt copac din curtea bisericii, impreuna cu alti pusti, de cum ajuns acolo.

De la acea inaltime vedeam un spectacol impresionant. Luminarile in noapte, intunericul parfumat de frunza proaspata de primavara, corul care, desi litanie, mie mi se parea vaietatura de jale, clopotul care acolo sus parea ca suna in pieptul meu. Desi parintii si bunicii imi tot spuneau de “doamne doamne” si teoretic stiam ce se intimpla, nu am retinut nimic din citanie.

Murmurul taranilor care ingenuncheau si se ridicau, care-si faceau cruci mari, perfect desenate, punctind zisa popii, acel intermezzo “noroc, Vasile” cind mai venea vreun intirziat erau cu mult mai interesante. Si poate ca ar fi ramas asa daca la un moment dat, in noapte, printre crengile copacului care ma sustinea, nu s-ar fi strecurat vocea preotului “caci aceia care vor pacatui vor arde pe veci in focurile gheenei”. Imaginea asta mi-a creat un discomfort desi nu intelegeam de ce. Dintr-o data nu ma mai simteam bine pe creanga.

Pe drumul spre casa, am intrebat-o:
”Mamaie, ce e aia gheena?”
“Iadul, maica”.

Aaaaaaaaaa! Brusc m-am relaxat. Stiam povesti cu moara dracilor, talpa iadului, Ivan Turbinca.

“Mamaie, popa nu stie ce vorbeste. In iad nu arzi, ci ii pacalesti pe draci”.

M-a tras usor de mina si mi-a spus sa nu mai zic asa vorbe, “ca e pacat, maica, o sa intelegi tu cind te faci mare”. Nu i-am mai spus… Timpul a trecut, m-am facut mare, bunica s-a stins.

M-am dus iar la biserica. Popa era nou, tinar, cu celular, pantofi curati luna - desi ulita era tot ulita, nepietruita, neasfaltata - pentru ca venea la slujba cu un Saab rosu pe care il parca in curte, linga clopotnita. Ma nimerisem tot in saptamina mare, tot la denii. M-am dus intr-o seara, zimbind la amintirea veche rasarita ca o steluta din sertarul in care locuia. In curte, putine fetze cunoscute, de-acum batrine. Miinile care faceau cruci nu mai erau brazdate si batucite, din cind in cind suna un telefon mobil, copii se imputinasera si nu se mai urcau in copacul batrin, iar Vasile care intirziase dadea din cap doar si se aseza cu fatza catre popa care recita aceeasi citanie, dar pe repede inainte.

Zilele urmatoare am mai aflat si altele. Popa vindea prescuri si luminari. Avea doi baieti care invatau oamenii sa nu intepe prescurea cu luminarea “ca nu e bine”. Cuminti, cu o disciplina pe care orasenii nu o au, oamenii ascultau fara sa puna intrebari. Dadeau luminarea si prescurea la altar si unul dintre baieti le lua, se ducea prin spate si i le aducea celuilalt care le vindea din nou la intrare.

Ma uitam cu stupoare.

Omul acela era intermediarul intre creator si amaritul pe care il punea sa stea in genunchi si cu capul plecat pentru a dobindi indurarea si mintuirea. Omul acela, in haina neagra ca moartea, indulcita de brizbrizuri mov si aurii, punea stampila de pacatos pe banda rulanta si apoi, cu seninatate, aplica penitente si canoane.

Vorbea lumea, cu mina la gura... Ca la nunta taie chitanta de 250.000 lei, iar de la nasul ia 2.500.000. La fel la botez, la fel la inmormintare. Stupoarea devenise revolta.

“Tu sa faci ce zice popa...”
Ce prostie! De ce sa fac ce zice popa? Eu nu am nevoie de intermediar. Nu am nevoie sa mi-l explice pe creator cu biciul pe spinare. Am o relatie personala cu Dumnezeu si pot sa-I vorbesc oricind am eu chef fara sa ma tem ca se minie si ca ma pedepseste. “……focurile gheenei……..o sa intelegi cind te faci mare”.

Am inteles... Gheena si focurile ei sint aici, pe pamint, in mintea si in inima omului care, desi imbraca o haina si capata o putere, ramine nelocuit, tzarina fara duh.   



coco